I-a trebuit ceva timp să se
obișnuiască cu lumina puternică a soarelui de-afară. Stătuse două zile si două
nopți în semiîntuneric, în cala imensă a
vaporului care-l adusese . Reușise să iasă din port neașteptat de
repede,tricoul marinăresc și pantalonii scurți „trecându-l” drept un marinar
venit din depărtare.
Acum descoperea orașul, încetul cu
încetul. Și ce descoperea, i se părea chiar minunat. Mergea fascinat pe
bulevardul ,nu foarte larg, ce i se deschidea în față,străjuit de o parte și de
cealaltă de palmieri foarte înalți ,dar în același timp foarte subțiri.În
stânga se înșirau hoteluri luxoase,de cel puțin șapte etaje ,construcții
arhitectonice moderne ce îmbinau perfect stilul european cu cel al
continentelor aflate în apropiere. Iar în
dreapta,un infinit albastru, cristalin. Marea Meditarană ! Era doar
începutul lunii mai,dar câțiva turiști temerari
își împărțeau deja bucuria de a
înota cu peștii mici ,strălucitori.
Făcuse duș la cele amplasate pe
plajă, totul era gratuit,inclusiv toaletele,nu ca în România ,unde ți se iau
bani ,pentru orice nevoie, fie ea oricât de mică.Iar turiștii străini nu fac
din nou greșeala să revină .
Nu mică îi fusese mirarea, când
constatase că toate autovehiculele circulau pe partea stângă,dar și-a amintit
că Cipru fusese colonie britanică până în 1960 și regulile de circulație de
acolo își găsiseră teren propice și aici.
„ Până acum totul e bine,să vedem de-aici încolo ! ” Un hotel mare și
impunător de patru stele, îl atrăgea ca un magnet, Krasus Beach Hotel. Și-ar fi dorit să se
cazeze acolo într-o zi,dar ziua aceea părea acum atât de-ndepărtată. Peste
drum,amplasată chiar pe plajă ,o șpeluncă cu terasă umbrită de acoperișul boltit din paie, deasupra celor câtorva mese de afară,contrasta
puternic cu luxul și strălucirea construcției de vis-a-vis. „ Zorba the greek ”
scria pe o pancardă de lemn, ce se legăna
agale în briza caldă a dimineții.
„Din păcate nu-mi pot hrăni doar
spiritul ,trupul își cere și el drepturile. Hai să îmi încerc norocul ! ”
Un bărbat cărunt, așezat în spatele
barului se arcuiește instantaneu din sprâncenele stufoase ,bucuros în sinea lui,
că primul turist îi trece pragul atât de dimineață.
- Good morning !
- Good morning,îi răspunde zâmbind, la gândul că aerul din buzunar o să se
împuțineze.
- I’ m looking for
work ! i se adresează într-o engleză nu prea autentică ,dar destul de
descifrabilă. Știa că majoritatea ciprioților sunt vorbitori de engleză,o altă
moștenire lăsată de trecut.
Bărbatul îl studiază atent ,din cap până-n picioare, iar
zâmbetul amabil îi este înlocuit treptat
de unul chiar sinistru,ce îi dezvăluie dinții inegali și strungăreața neagră și
urâtă.
- I do not need employees ! Please go !
Engleză lui era cu
mult mai bună ,dar Mihai nu avea de gând
să renunțe atât de ușor. Foamea îți dă de multe ori curaj nebănuit.
- Cine-l iubește pe Zorba,iubește sigur viața. Iar eu am plecat de acasă ,fiindcă
vreau să trăiesc neapărat , îi dă replica în aceeași limbă , de care
Shakespeare nu ar fi fost chiar mândru, că e atât de sugrumată.
- Vrei să trăiești ?!
Îndrăzneala tânărului îi atrăsese oarecum atenția. Până
la urmă,o slugă care să îi facă treaba, acum că e bătrân, nu e de neglijat.
- Ok, un euro pe oră și-o masă
caldă. E tot ce pot să îți ofer. Accepți sau refuzi ,depinde de tine !
Era foarte puțin ,de fapt era mai
mult batjocură ,dar n-avea încotro.
- Nu poți să-mi dai nimic în plus ?
- Nu ,dacă nu îți convine, poți să pleci ! Eu nu te-am chemat aici !
- Fie ! Ce trebuie să fac ?
- Vezi stiva aceea de șezlonguri ?
Le împrăștii pe plajă, fiindcă sezonul a început și trebuie să amenajăm ! Hai să văd dacă
trăiești până diseară !
Nu-i plăcea patronul și nici
limbajul lui ,iar stiva părea fără sfârșit. Însă își dădea seama că nimeni n-o
să-l așeze sub un baldachin, să-i facă vânt cu evantaiul.
Ia câte două șezlonguri la
subțioară,nu sunt foarte ușoare, dar gândul că va avea cu ce să cumpere mâncare
îl împinge de la spate.
Trec orele încet ,soarele dogoare
din ce în ce mai tare ,iar grămada albă nu pare să se termine... La catedră era
cu mult mai umbră ,iar Steluța avea –n dotare chiar și aer condiționat. Un
leșin cumplit îi amețește trupul, ar vrea să se așeze,să renunțe la tot și să se-nece
în marea cea albastră. „De ce n-oi fi murit în accident ? Scăpam acum de toate
astea ! ”
Își alungă rapid gândurile
necurate,totul depinde de cum lași subconștientul să lucreze. Nu era cazul să gândescă
atât de negativ . Ieșise o dată din barele de la modul și se simțea în stare să
treacă acum și peste linia de fracție, chiar dacă o simțea subțire.... „ O să
reușesc până la urmă ! ” Apucă cu putere șezlongurile,însă dorința este de
multe ori,cu mult mai mică decât
puterința....
Se prăbușește sleit la pământ, cu
fața spre soarele atât de arzător. Visează că e bolnav ,iar lângă el,pe patul
pe care zace ,mama îi umezește fruntea cu batista.Pare că toată supărarea i-a
trecut .Dar apa e atât de rece...
- Se pare că nu ești în stare să „trăiești” ! îl apostrofează de deasupra ,
patronul cu găleata goală în mână.
Strungăreața neagră i se pare acum și mai urâtă ,iar dinții inegali parcă
îl mușcă direct din beregată.
Se ridică cu greu,este ud fleașcă
,dar șuvoiul l-a readus instantaneu la viață.
Înțelege că o să fie dat afară,
și fără preaviz și fără ultimul salariu,dar nu dorește acum să
facă reclamație la OPC.
- Îmi pare rău, nu am mâncat nimic de ieri.
- Hai înăuntru !
Nu se-aștepta la asta ,se aștepta
doar la un șut în locul în care pe turiștii de pe plajă ,nu pare să îi doară.
Înăuntru este cu mult mai
bine,acoperișul boltit,din păpuriș, face căldura uitată pe afară.
- Ia și mănâncă ! E halloumi rămasă de ieri ,e rece acum ,dar poate că îți
face bine, îl îndeamnă, punându-i în față farfuria cu brănza de oaie prăjită pe
grătar.
Putea să fie și de-o lună ! Era enorm de mulțumit că foamea leșinată o să-l
abandoneze.
Bătrănul îl privește cum înghite,
îmaginea ușor ilară a tânărului care înfulecă acum cu zece guri, îi amintește de
copilărie.
- De unde ești ?
- Din România !
Deja nu îi mai e simpatic. Niște
țigani români îi furaseră portofelul în piață,cu o săptămână în urmă.
- Român ? De ce n-ai spus așa de la-nceput ? Voi românii sunteți niște hoți
,după ce mânânci ,să părăsești taverna mea !
- Nu toți suntem hoți. Eu unul,am fost profesor.
-Profesor în hoție poate ....
- Nu glumesc ,chiar am fost.
- Și ce cauți acum aici ? S-a luat vacanță în România ?
- Nu...
Își deapănă încet povestea lui
nedorită, de fugar . Bătrânul îl ascultă și-n mintea lui începe să încolțească planul mârșav,de stăpân asupritor.
Un zâmbet nedisimulat de bucurie i
se citește unchiașului pe față. „ Al meu ești ! ”
- Dacă ești fugar înseamnă că nu ai
prea multe variante. Una ar fi să-mi lustruiești pantofii !
Orice zâmbet de bunăvoință i-a
dispărut, iar Mihai își dă seama că s-a înșelat amarnic. Nu era deloc un om
atât de bun. Îi dăduse mâncare ,fiindcă avea nevoie de forța lui fizică, un om nemâncat nu poate nici măcar să
lustruiască un pantof. Iar firma de afară,
„ Zorba the greek” era cu siguranță, numai pentru atragerea turiștilor
străini.
- Nu pot să fac asta ! Am demnitatea mea ! Dă-mi te rog banii ,pe care mi-i
datorezi și o să plec !
- Banii ?! Care bani ?? Scrie undeva că-ți datorez ceva ?
Băiete ,porția de halloumi costă zece euro ! Tu ai muncit doar patru ore, așa
că mi-ești dator . Lustruiește –mi pantofii sau te dau pe mâna poliției !
Nu avea nevoie de complicații ,
înțelegea că este un fugar, ajuns acum o slugă .
Se simțea murdar până în măduva oaselor ,la fel ca și cârpa pe care hidosul
bătrân cu strungăreața neagră, i-o întindea acum în față.
Se apleacă,scuipă cu scârbă și începe să dea luciu scarpeților
oribili ce nu mai avuseseră parte de o
lustruire amănunțită din vremuri
ancestrale. Fiecare urmă de praf ce dispărea de pe pantof i se așternea în mod ireversibil peste
inimă.
- Bine-ai intrat în viață, băiete !
rânjește moșneagul umplut de satisfacție, că e stăpânul absolut , al
slugii lui netrebnice.
- Acum nu mai am nicio datorie la dumneata. Sper că ești mulțumit, că mi-ai
adus atâta umilință !
Nu așteaptă răspunsul și iese în
fugă spre bulevardul al cărui capăt nu-l mai sesizează. Palmierii înalți și
subțiri care-i plăcuseră atât de mult de dimineață i se păreau acum doar niște
cruci gigantice, ce așteptau să răstignească suflete....
Dan Gheorghilas
