INIMĂ REA

    

    Am bătut România de-a lungul și în cele din urmă , am ajuns și la cimitirul  „vesel ” de la Săpânța.  „ Vesel ” e un fel îngăduitor de-a spune ,poate doar textele hâtre ale unui șugubăț și coloritul albastru al crucilor de lemn să te înveselească. În rest,buna dispoziție îți e curmată brusc  de betonul contemporan,trântit brutal peste unicitatea și menirea lor arhaică ,de răstignire a sufletelor .  Dacă ar fi fost o zi ploioasă ,cu siguranță i-aș fi găsit utilitatea.

    Și totuși,o cruce așezată cuminte în spatele bisericii, îmi atrage atenția :

 

„ Sub această piatră grea

   șade biata soacră-mea.

   Doar un an de mai trăia ,

   Zăceam eu și citea ea  . ”

 

   De unde atâta înverșunare,nu pot să înțeleg. Dar până nu faci foc ,nu iese fumul atât de negru  de supărare. Iar dintre toate speciile de soacre,cele de nurori, par a fi de departe cele mai periculoase . Fiindcă tânara nu vrea să recunoască că  „ pe vremea mea ,lucrurile se făceau într-un anume fel ” și se gândește simplu „  vremea dumitale s-a tot dus. Acum e timpul meu ! ” Iar de cealaltă parte ,pe soacră o roade din străfund invidia că miresica e zveltă și frumoasă iar fiu-său o vede cu ochi dulci numai pe ea. Așa că-i caută defecte...        Fără să vreau ,mi-aduc aminte de un banc. Unul o întreabă pe nevastă-sa :

- Dragă,unde ai pus cartea aceea,  „Cum să trăiești o sută de ani ” ?

- Am aruncat-o la gunoi .

- Cuum ? Păi de ce ai aruncat-o ?

- Se apucase maică-ta s-o citească !

    Poate că orgoliile feminine se izbesc unele de altele cu mult mai violent decât cele ale unui ginere față  de mama soacră.

- Eu mă-nțeleg bine cu soacră-mea ,îmi confirmă ideea amicul Victor,cu care împart o bere rece la terasa de vis-a-vis de cimitir. Ți-am spus că acum o lună era s-o pierd ?

- Păi cum ? întreb destul de curios .

- Să vezi belea ! Într-o seară,așa ca din senin , „ au,crau ,mă-țeapă inima și nu pot să respir . Deschide geamul că n-am aer ! ” I-am deschis, era frig de crăpau pietrele ,dârdâia din toate încheieturile ,dar fără el deschis, nu se putea. Am sesizat că nu-i de glumă , am alertat nevasta și pe socru-meu ,am coborât cu ea patru etaje și-am dus-o la urgențe. Acolo am dat buzna în cabinetul unei doctorițe mai în vârstă ,sătulă de atâția ani de chiote și vai. Dar tu consideri că soacra ta e cea mai importantă.

- Mă scuzați ,dar moare mama-soacră !

- Așteaptă domnule afară , nu vezi c-acum consult o altă „ mortăcină ” ?

  Am ieșit stupefiat și chinuit de gândul că dacă n-ar fi atâtea  „mortăcini ”  doctorița asta ar sta acum pe tușă. Dar asta n-a fost tot !

- Cred că nu le costă nimic să vină cu o vorbă bună ,ca să-ți aline suferința. Sau poate e o tactică ,îți vorbesc urât ,să nu-ți mai pară rău că părăsești acestă lume.

- Eiii....nu toți medicii sunt la fel. Așteaptă  să vezi ce s-a-ntâmplat.

- Ai dreptate,scuză-mă.

   După încă o jumătate de oră de „ aoleu,inima mea ” ,ne cheamă asistenta cu degetul arătător. Intrăm cu ea, numai nevasta și cu mine, ca să-l scutim pe ăl bătrân de alte chinuri inutile.

- Ce zici că te supără ,mamaie ?  

- Mă-nțeapă inima și nu pot să respir !

- Pe naiba ,nu poți să respiri ! Păi dacă nu mai respirai ,erai de mult pe altă lume. Ia,să tăceți din gură,că trebuie s-o ascult !

   De fapt ,noi nu spusesem absolut nimic,situația în sine și privirea încruntată a doctoriței ne înghețau cuvintele în gât. Și după un minut ,îi pune eticheta.

- Dumneata te sperii ușor de fel ?

- Da ,sunt de felul meu cam panicoasă !

- Păi vezi că te-am ghicit ? N-are domnule nimic grav ,suferă doar de ipohondrie ! E ipohondră !  

- Cum e , că n-am înțeles prea bine.....

- Ipohondră frate,ce nu înțelegi ? Își imaginează lucruri și intră-n panică din absolut orice . O duceți sus la pshihiatru !

   Scoatem bătrâna suferindă și peste alte cinci minute ,suntem deja la doctorul de boli nervoase.

- Câte degete ți-am arătat acum ?

- Patru,îi dă mama-soacră răspunsul adevărat.

- Pe ăsta de lângă mine îl cunoști ?

- Da,e gineri-meu,să-i dea Dumnezeu sănătate, că e băiat bun.

- Nu pare dusă chiar de tot,dă doctorul verdictul . O lăsați aici o săptămână ca s-o supraveghem. Iar dumneata ,fiindcă ești băiat bun ,te duci la farmacia de peste drum și cumperi pastilele pe care ți le scriu. Că noi ,aici în spital,nu mai avem de toate ! Doar niște antinevralgice.

- Și uite așa ,am internat-o pe soacră-mea la „zgubilitici ” . Zilele treceau una după alta ,dar ipohondria ei nu dădea semne de vindecare. Iar inima o înțepa din ce în ce mai rău.De banii cheltuiți fără rost ,treizeci de milioane ,nici nu-ți mai amintesc.

- Mamă, nu mai aruncați banii degeaba pe fereastră. Mai bine, strângeți de pomeni !

- Stai liniștită mamă-soacră ,că n-avem noi norocul ăsta, ca să scăpăm de dumneata !

E femeie inteligentă,nu se supără la glume.

- Vasilico,ai vreo presimțire ? o-ntreabă socru-meu, care veghea de ceva vreme, lângă pat.

- Eu așa zic ....

- Atunci, ia spune-mi tu acuma, de câte ori m-ai înșelat ?

- Doar de trei ori ,Ioane ! răspunde cu respirația greoaie .

- De trei ori ??? se miră socru-meu cu ochii mari cât cepele.

- Păi da, prima dată când am vrut noi să ne luăm apartament și era unul Georgescu ,de la Personal care nu vroia să aprobe cererea. M-am dus eu și am rezolvat....

- Vai de mine ! se vaită socru-meu, lovit instantaneu de-nțepături la inimă.

A doua oară când  a fost ?

- Ei,când  ? Atunci când ai vrut tu să ne cumpărăm mașină . Și  directorul Ionescu de la CEC nu vroia să ne acorde împrumutul ...

- Ionescu ? Ăla mustăcios ?!

- Mustăcios,nemustăcios ,te-ai plimbat cu Dacia 20 de ani ?

- Vai de mine Vasilico,mă-ngrozești ,nu alta. Și-a treia oară ?

- A treia oară  când  ai dorit să ajungi lider sindical. Și îți mai trebuiau vreo trei sute de voturi ....

- Aoleu ...Trei sute ?

- Lasă tată socrule,am încercat să-l liniștesc ,că-ntotdeauna e loc și de mai rău. Zi mersi că nu ți-a trecut prin cap să te faci președinte !

- Mă nenorociților,se zbârlește dintr-o dată soacră-mea, eu mor aici și voi credeți toate prostiile pe care vi le spun ? Mi-am imaginat și eu ceva frumos ,că tot spun doctorii ăștia că sufăr de ipohondrie.

- Ptiu ,bătute-ar să te bată , că tare m-ai speriat ,răsuflă ăl bătrân un pic mai ușurat.

- Să vezi ce-o să te mai sperii acuma ,că iar mă-nțeapă inima !

Din nou ,  „au,crau” , de nu știam ce să-i mai facem . Doar cu un extraveral am reușit s-o adormim până la urmă.

  Săptămâna a trecut pe nesimțite ,dar ea era cu mult mai rău. Parcă și fața începuse să i se învinețească. Dar Dumnezeu nu o vroia încă alături,așa că ne-a luminat mintea să o ducem la o clinică particulară ,foarte renumită în probleme de inimă. Aparate sofisticate,de ultimă generație și doctori bine plătiți care se îngrijesc de tine ca de propria persoană.

- Are arterele înfundate și o să-i trebuiască 6 stenturi . Ce facem,continuăm,i le punem sau ne oprim ? 

- Cât costă ? am întrebat cu gura mică.

- Cinci mii fiecare. Treizeci de mii în total ....trei sute de milioane vechi.

- Trei su... Și până când trebuie să aducem banii ?

- Până când o externăm .

- Și când o externați ?

- Mâine dimineață !

  Inima noastră sănătoasă nu ne-a permis să o lăsăm, să moară ca un câine . Am pus mâinile pe telefoane și am sunat în stânga,dreapta, în față și până la urmă și în spate. I-am spus doctorului să-i pună stenturile ,am plătit și soacră-mea ,acum ,e bine sănătoasă. Chiar dacă ne-am înglodat în datorii ,măcar avem conștiința împăcată.

- Și doctorița aia cu ipohondria ,te-ai dus să-i bați obrazul ?

- Nu m-am mai dus.... O să i-l bată D-zeu cândva.Deși până la D-zeu ,tot „sfinții ” te omoară . Dacă ne lăsam în seama ei ,acum bătrâna ar fi zăcut în cimitir,cu textul negru scris pe cruce:

 

 „ Sub această piatră grea

   Șade biata soacră-mea

  Moartă ...de inimă rea ! ”

 

 

 

                                                                                                      Dan  Gheorghilaș   

 

 

VIAȚA LA PLUS INFINIT fragment din romanul în lucru

 

    

      

  La radio , Dan Bitman dat la maxim ,susține cu tărie că „ dincolo de nori, e-o rază de lumină ” iar el îi dă dreptate. Bate darabana pe volan și nu-și mai încape în piele de-atâta fericire. Până și soarele îi zâmbește. Dacă visezi ceva de mic ,tot universul se pune în mișcare și până la urmă ți se-ndeplinește. Ar vrea ca ea să fie lângă el, să-i simtă bucuria ,să îi șoptească tandru că-l iubește.Mai ales că și ei îi plăcea să șofeze.Dar,nu poți să le ai pe toate....Nu s-au mai căutat,nu mai știau nimic unul de altul,de multe ori a vrut s-o sune ,însă ce rost avea, ca să-i mai strice rostul ? Dacă l-ar fi iubit  cu adevărat ,l-ar fi așteptat !

   Îl bate un gând să-l sune pe taică-său .Îl chinuia o remușcare,știa că bătrânul suferă enorm, însă își dădea seama în același timp, că o să răspundă ea,o să-l blesteme din nou,deși tare mult și-ar fi dorit să se bucure pentru că lui, fiul  ei,îi este bine. Îi lăsase bătrâni și bolnavi ,îl chinuia gândul ăsta ,dar avea de ales între viața lor ,și-așa destul de oropsită sau viața lui.

„ Măcar să văd dacă sunt bine .” Scoate telefonul și formează numărul.

 Răspunde greu ,fiindcă picioarele nu o mai duc atât de repede ca altădată.

- Alo,cine este ?

- Sunt Mihai...băiatul tău ....

- Cine ?! Eu n-am niciun băiat. La revedere !

  Sunetul ascuțit al tonului îi străpunge sufletul și-i disecă inimă în mii de bucățele. „Probabil ,cândva, o să plătesc pentru toate astea .” Un oftat prelung îi scapă de undeva, de dinăuntru  și îi țâșnește afară, aruncâdu-se voit în fața mașinii galbene,pline de hepatită. Îl strivește cu roțile ,chiar dacă îi aude țipătul ca un ecou care-i învăluie ființa ,dar e târziu să mai frâneze. Privește mut doar înainte deși nu vede absolut nimic....

   Îl sesizează abia într-un târziu,frânează brusc și se oprește, într-un final ,. „E mai bine să am cu cine vorbi .” Îl vede în oglindă cum aleargă,destul de bine pentru părul lui cărunt,dar dă totuși înapoi să-i curme gâfâiala. I-a mai rămas puțin bun-simț.

- Mergi la Constanța ? întreabă, abia trăgându-și sufletul.

- Da,sigur,urcați !

  Trecut de mult peste 60 ,poate chiar și de 70,cu geacă sport care-i accentuează destul de bine musculatura.

 Steluța înghite kilometri rând pe rând ,ca o femeie nesătulă și totul se scurge în tăcere,în luciul autostrăzii care nu-ncearcă să-și ascundă gropile, răsărite ca ciupercile după o iarnă nesuferită .

  Pe dreapta ,o prostituată tânără își etalează picioarele butucunoase  ieșite vulgar de sub o fustă minionă ce nu reușește să le acopere.Sau poate,nici nu vrea.

- Uite ,vezi ,în loc să mă fi luat pe mine,trebuia s-o iei pe asta, ca să ai parte de puțină acțiune. Eu,la vârsta mea,ce să mai fac ,bătrânețe,ouă crețe....

  Îi e deja simpatic moșulețul. Îi zâmbește complice ,dar zâmbetul îi îngheață instantaneu la vederea unei cicatrici urâte ce se întinde sub bărbie.

- Vrei să știi de unde-o am ?

- Nu-mi place să descos omul ....

- Păi îți spun eu  ,să nu fii nevoit să mă  descoși. Ce să zic,ale tinereții valuri ....

 Povestea e de-acum 40 de ani. Patruzeci de ani s-au scurs ,mi-au brăzdat obrazul și ploi și vânturi și soare ucigător. Și ea e tot acolo, stă neclintită ca o stâncă ,nu vrea să piară ,îmi amintește mereu că sunt doar un nimic ce nu e-n stare să treacă peste limite.

- Mă tem că nu-nțeleg...

 De fapt, nu înțelegea altceva. Cum un om care nu pare să aibă multe studii, reușește să vorbească atât de poetic și de coerent. Dar poate că sub hainele astea ponosite de sport, se ascunde vreun geniu neînțeles. „ Mereu mi-am spus că nu e bine să judec oamenii după îmbrăcăminte și tot nu-mi intră-n cap .”

- Stai că-nțelegi acum. Eram tânăr,îmi plăcea viața ,îmi plăceau femeile,îmi plăcea să le agăț în bar. De fapt ,e-un fel de-a spune că le agățam. Ele așteaptau  să fie agățate de-un cui mai sănătos ce nu se clatină chiar dacă vor să stea lungite,sau tolănite sau naiba știe cum. În seara aia ,una stătea singură în fața barmanului și părea că toate corăbiile ei pieriseră undeva departe, într-un naufragiu.

- Ce pot să fac să te înveselesc ? am întrebat-o direct,mie nu-mi plac ocolișurile ,dacă vreau ceva,o spun direct în față.

- Nu știu exact,dar cred că poți să-mi iei o vodcă...

 Aha ,tărie ! Am nimerit exact la fix. Am comandat două, și pentru mine una, întotdeauna când vrei să faci față la drum lung, trebuie să ai benzină de bună calitate.

„ Nu e deloc un geniu neînțeles ,e doar un golănaș de cartier,dacă pe vremea lui or fi existat cartiere sau numai mahalale. ”

- După primul pahar  era deja  mai veselă și limba a început să i se dezlege:

- Plâng ca proasta după un nenorocit ,eu îl iubesc și el mă înșeală cu altele. L-am prins cu două în pat .

 Tare băiatul,m-am gândit pe loc. Ăsta era de-al meu . Numai că ea era din altă tagmă ,din alea ce pun bărbatul pe un piedestal fără să înțeleagă că majoritatea  doresc  să aibă monument în fața bordelului din Calea Rosetti.

  La al doilea pahar ,îmi povestea deja cum vede ea bărbatul ideal,n-avea nici pe departe ceva-n comun cu mine. Am sesizat că de la o masă vecină ,ne tot urmăreau, vădit interesați, doi mustăcioși care la un moment dat au ieșit afară.

 La al treilea ,deja fierbea sângele-n ea:

- Voi bărbații sunteți niște nenorociți ! Dar și fără voi lumea nu s-ar mai procrea . Știi ceva ? Vreau să mă răzbun ! Du-mă unde vrei tu, dar ai grijă ....vreau să fiu răzbunată pe deplin.

  Cum face băutura asta la minuni ! Din cea mai cumințică te face zvăpăiată, ți-aduce  aminte de toate datoriile ,dar și de toate găurile. Pe care trebuie să le umpli imediat !

  Cu limbajul ăsta violent de vulgar, Mihai nu era deloc obișnuit. Nici din facultate,nici de la școală,nici măcar dirigintele fetiței dintr-a șasea nu folosea asemenea obscenități. Dar poate merge la șoferi.

- Am plătit și am ieșit rapid ,cât o mai înghioldea Stalinskaya . Era deja matoală ,o țineam destul de bine, să nu se-mprăștie pe jos ,era păcat de rochia ei cea purpurie,la fel ca și obrajii. Și cum mergeam noi atît de ondulat ,ne blochează calea zdrahonii mustăcioși și încă unul ,mai spilcuit ,dar la fel de bine făcut.

- Lili,treci imediat acasă ! a poruncit frumușelul pe un ton ce se vroia impunător.

- Ahaaa.. Ai apărut ! Nu vreau ! Du-te-napoi la curveeele tale ! a nimerit Lili până la urmă cuvintele, agintâdu-și geanta neagră în aer.

- Mișcă-te odată când îți spun ! 

Mă bag și eu ,bineînteles,în vorbă ,deranjat foarte tare în orgoliu, fiindcă eram o cantitate atât de neglijabilă .

-Ți-a zis că nu vrea să meargă cu tine !

- Tu cine dracu ești mă, de te bagi ?

 Și dă-i, să îmi arunce imediat  cu pumnul în față. Doar că la mine-n mahala ,bătaia era programată în fiecare zi,fără ca el să știe asta. M-am eschivat,un șut direct la ouă și un croșeu de dreapta,și-n clipa următoare zăcea  deja cu fața-n sus.

- Bă,ești nebun ,tu știi cine e ăsta ? au exclamat ceilalți ,vădit stupefiați.

- Un coate-goale ,cine să fie !

- Nu bă,ăsta e Popică ,campion național la box. „Tigrul din Carpați ” !

- Și ??  Ce-i cu asta ? Tocmai l-am „popit” pe „tigrul ” vostru.

Celălalt alergase deja în bar ca să anunțe gașca. Au ieșit toți și au rămas cu gurile căscate. Făcusem ceva incredibil,doborâsem la pământ un mit, se vedea că toți îl știau de frică și nu le venea să creadă. M-au luat pe sus și m-au dus direct acasă la antrenorul de la sală. De Popică nu s-a mai îngrijit nimeni iar Lili a rămas în seara aia,total nerăzbunată.

- Nea Costele  ,ăsta l-a dăramat pe campionul național !

 Nu mai conteneau să dea explicații deși majoritatea nici nu fuseseră martori ,un șut și un croșeu  de dreapta erau  cuvintele rostogolite iar și iar ,la nesfârșit.

 M-a studiat atent ,mi-a dat ocol de două ori ,cum făceau odinioară cumpărătorii de sclavi pentru plantații, dar nu m-a căutat la dinți.

- Mâine să vii la sală, să vedem de ce ești în stare !

 În noaptea aia n-am dormit, mă vedeam deja vedetă ,din aia care care intră cu surle și trâmbițe în ring,vedeam chiar și gagica ce agita pancarta .Iar eu intram țanțoș ,înfofolit într-un halat auriu pe muzică de-asalt.

  A doua zi eram la sală, luptam deja în ring cu unul mai înalt,dar mai subțire. I-am făcut destul de repede cunoștință cu podeaua scorojită,nu era ringul pe care îl visasem ,dar era totuși,pentru profesioniști. Iar admirația antrenorului era  în creștere.

- Sâmbătă e gală. O să boxezi tot cu el  ,fă ce-ai făcut acum și totul e perfect. Trebuie să ai un nume de scenă,la cum te miști de repede  cred că „ Pantera  ” e cel mai potrivit.

  Iar sâmbătă a și venit. Sala Sporturilor, cea mai mare la vremea aceea din București,lumini,reflectoare și  locuri pline ochi. Au boxat întâi trei perechi ,destul de plictisitor, apoi a răsunat anunțul:

- Și acum ,în limitele categoriei semi-grea ,din București, intră în ring  omul care l-a dărâmat cu o singură lovitură pe campionul național „Tigrul din Carpați ” ,nimeni altul decât „ PANTERAAA.... ” . Reflectoarele se roteau violent în culori țipătoare, mulțimea urla disperată,flash-urile nu mai conteneau să strălucească....Iar mie mi se-nmuiaseră deja genunchii. Trebuia să intru falnic ,să salut mulțimea ca marile vedete ,să fac o tură completă de ring ... Doar că „PANTERA ” se transformase instantaneu în simplă „pisicuță.”

   Cunoșteam adversarul,era același pe care-l pusesem jos în urmă cu două zile,dar mi se părea dintr-o dată mult mai înalt,mult mai puternic ,mult mai solid....

   Și gongul a sunat .... Și flashurile au strălucit din nou în ochii mei ,cu cât străluceau mai tare cu atât emoția punea mai mult stăpânire pe mine,uitasem de figurile învățate și nici măcar instinctele primare nu mă mai ascultau. La sfertul primei reprize, m-am trezit deja mușcând podeaua .Simțeam cum sângele mi se prelinge încet ,peste obraji. Un zgomot surd și înfundat de deznădejde cuprinsese deja sala . Asta-i „PANTERA ” care a ucis „Tigrul ” dintr-o lovitură ? „Tigrul ” a fost legat de mâini și de picioare ???

   M-am ridicat cu greu ,nu-mi venea să cred că nu sunt eu , că picioarele nu mă mai țin,că fentele și schemele m-au părăsit, încercam doar să mă apăr de ploaia de lovituri ce mă izbea de peste tot. Un pumn puternic sub bărbie, mi-a curmat până la urmă umilința. Eram deja în altă lume...în lumea minunată a viselor în care mă mișcam țanțoș,înfofolit în halatul auriu.... M-am trezit a doua zi la spital, operat de fractură de mandibulă.

  Iar cicatricea a rămas....Am ieșit după o săptămână ,mi-era rușine să dau ochii cu cei care mă cunoșteau.Prieteni nu mai aveam ,până și țâncii din mahala, mieunau sarcastic în urma mea.

- Și nu ai mai urcat în ring de-atunci ?

 Întrebarea îi pică tare rău,ca un cuțit care se răsucește-n rana lui adâncă ,dar îi răspunde totuși :

- Nu... Știam că aș fi pățit exact la fel și nu cred c-aș mai fi suportat o altă umilință.

Și-aduce aminte că și el a pățit ceva asemănător când era mic,cânta atât de frumos în baie ,încât taică-său l-a întrebat de ce a luat casetofonul cu el, pe wc.

„ N-am luat casetofonul,i-a răspuns ,uite casetofonul în dormitor,eu am cântat .” „ Tu ?? „Nu pot să cred ,ai o voce minunată ! ”  L-a luat de mână și l-a dus la un cumnat de-al lui care cânta într-o formație la nunți ,să-i confirme  talentul progeniturii sale.

„ Hai cântă să te audă unchiul ,că îți compune melodii ! ”  . Dar el ...n-a mai cântat . Stătea și se uita ca prostul ,o imensă rușine îi suprima gâtul ,a scos până la urmă un sunet ,mai mult de gura lor,ceva nedefinit, un fel de schelălăit de cățeluș speriat. Îl înțelegea foarte bine pe bărbatul care stătea acum pe scaunul  din  dreapta ,pierdut într-o clipă de glorie apusă însă, mult prea repede. Cicatricea din bărbie i se umflase involuntar,ca un balaur cu trei capete ,mușcând  din fața lui zbârcită de vreme  din care doar nasul borcănat mai ieșea în evidență.

  Întotdeauna o să existe bariere,la fel ca barele de la modul. Și dacă nu le spargi ,o să te-nghită cicatricea . Și-o să rămâi tot timpul ....negativ !

- Uite că am ajuns,sper că nu te-am plictisit prea tare .

- Nici vorbă,mi-a făcut o deosebită plăcere.

  Îl privește cum coboară încet, în asfaltul lucitor al zilei de primăvară.

- Hei,pumnul sus ! Viața merge întotdeauna,numai înainte !

- La tine ,cu siguranță ,da ! Ești mult prea tânăr ca să fie altfel !

 Închide portiera și dispare încet  din oglindă ,în lumea minunată a poveștilor de viață adevărată.....

                                                                                    Dan  Gheorghilaș

SPIRITUL LUI DRACULA

                                            

      Când moare câte cineva, toți se întreabă din ce cauză. Și-ntotdeauna vine unul c-o explicație atât de simplă ,încât n-am înțeleles-o niciodată : A murit, fiindcă  i-a sunat ceasul ! Foarte ciudat ,fiindcă mie îmi sună ceasul în fiecare dimineață și-n fiecare dimineață îmi dau seama ,că sunt încă viu. Și ceasul meu chiar sună disperat ,căci eu nu mă grăbesc așa de tare  să mă întorc la realitate. Dar pentru ce aș alerga? Toate zilele curg la fel,navetă,serviciu obositor și-a doua zi...de la-nceput !

      Și  miercuri e o zi la fel ca celelalte ,deși se-anunță o zi cu soare. Parcă și Loganul a început să obosească,nici lui nu-i mai convine să mă tot care în spate. Noroc că se lucrează la șosea și se mai odihnește din cinci în cinci minute, la semafoarele mobile. Iar eu am timp să-mi savurez micul dejun. O cafea  și un croissant cu ciocolată. Să îndulcesc realitatea ! La cât de mult  ține roșu aș avea timp să-mi fac și o frigare. Ba chiar aș pune-o de-un picnic ! Parcă-mi miroase deja a mititei,mai trebuie decât muștarul ! Și cât pe-aci să-mi sară și muștarul ,fiindcă  un ciocănit puternic îmi zgâlțâie geamul din dreapta și îmi ucide instantaneu  toate gândurile nesătule.

- Mergeți la Brașov ?

  Pare destul de disperat. Eu sunt a zecea mașină care stă la coadă și-n spate se mai zăresc doar două.

- Doar până la Câmpulung !

- E bine și atât, o să găsesc ceva acolo ! Vreți să mă luați ?

 Luatul autostopiștilor de pe șosea seamănă leit cu săditul unui pom. De exemplu ,a unui păr. Pe de o parte îi faci un bine părului că îi dai viață iar pe de alta,când se face mare,aștepți să-ți pice para mălăiață drept în gură. Iar eu aștept o para chioară ...drept în buzunar.

- Sigur,urcați !

 Se trântește pe scaun fără milă, iar scaunul geme apăsat de greutatea lui. Se-nvârte cam ca mine, în jurul lui cincizeci. La fel de grizonat , cămașă albă și pantaloni scrobiți la dungă. Nici dioptriile nu-i stau foarte departe de-ale mele, judecând după grosimea ochelarilor. Pare doar un pic mai scund.

- De fapt,merg până la Bran ! Nu-mi mai găsesc nevasta ! spune rapid ,sărind direct la conținut ca și cum ne  cunoaștem de o eternitate.

  Sincer ,mie îmi plac oamenii vorbăreți și dispuși la conversație. Eu nu sunt chiar la fel,leg conversația direct la gură . Și poate tocmai de aceea...

- Ați pierdut nevasta prin castelul lui Dracula ? E greu s-o mai găsiți ,am auzit că ăsta suge sânge ! încerc o glumă cam sinistră ,ca să destindem atmosfera roșie de semafor.

  Și o destindem ,căci imediat se face verde . Loganul se urnește greu,dar n-are încotro. Nici nouă nu ne prea convine ,dar timpul ne împinge întotdeauna numai înainte.

- De ieri n-a mai venit acasă ,nu mai e nici mașina, continuă la fel de serios ,ignorând gluma proastă ce mi-a ieșit pe negândite.

- Cum așa ?! Și aveți indicii că ar fi la Bran ?

- Tărășenia e un pic mai lungă....

- Mergem împreună cam cincizeci și ceva de kilometri. Așa că avem timp, încerc să-i smulg povestea și să-l eliberez din tensiune.

  O fi omorât curiozitatea pisica ,dar eu aș vrea să omoare neapărat și plictiseala. E musai să las accelerația mai moale ca să aud în întregime.

- Cum să-ți spun ,a început totul în concediul din vara asta. În fiecare vară mergem undeva să ne relaxăm după un an de muncă obositoare. Anul ăsta am hotărât să umplem creierii cu oxigen. Am căutat pe internet și așa am ajuns la pensiunea Cupidon din Bran. Dacă știam eu că îmi va săgeta nevasta,îmi vedeam de treabă.

- Dacă ar ști omul dinainte....

- Păi sigur,s-ar feri sau mai degrabă ar fugi ! La pensiunea asta e patron unul, Szabo,ungur get-beget. Vorbea stricat românește,eu întotdeauna am crezut că ungurii ăștia au ceva împotriva noastră a românilor ,dar el mi-a infirmat ideea. Părea foarte cumsecade,plin de haz,avea darul ăla  de a face clientul să-și dorească să revină în fiecare an. Însă a pus ochii pe nevastă-mea de când am apărut.

- No,bine-mi pare c-oți venit , ia uite ce fomeia faina ,senzuala,i se citește dragoste în oki.   

Și nu-și mai lua okii de la ea. Nu era numai stricat la limbă. Era „stricat ” și la femei. Iar la auzul acestor vorbe ,okii nevesti-mi s-au tulburat subit.

- Ce să zic,spune-i unei femei că e frumoasă și senzuală și vezi ce se întâmplă ...

- Normal,în orice limbă i-ai vorbi ,realizează repede că cineva este interesat. Și ele,asta își doresc . Atenție non-stop! Așa că dacă unul le-o acordă ,cam uită de fraierul de-acasă care trudește zi lumină să aibă dânsa confortul pe care și-l dorește. Dar stai să vezi cu ungurul... A realizat până la urmă că „fomeia ”  este însoțită,m-a analizat rapid și a întors-o ca la ceardaș:

- Dragoste este pentru dumneta desigur....

- Desigur !  l-am făcut atent că ce-i al meu nu-i și al lui.

 Păi că doriți Ardealul am înțeles ,dar vreți și Țara Românească ?!   

  Am trecut însă rapid peste asta,m-am gândit că așa sunt unii galanți cu clientela ,sunt amabili cu femeile, fiindcă știu ei cam cine dă ordine prin casă. Și ordinul este destul de clar : La anul mergem tot la Bran ! De fapt,eu nu sunt absolut deloc gelos ,fiindcă nu sunt așa de egoist. Tu te-ncurci cu nevasta altuia,altul se-ncurcă cu nevasta ta ,nu e monotonie. 

- Adică împarți tortul cu prietenii ??

- Păi vrei să dai în diabet ? Mai bine așa,câte puțin din fiecare ! De fapt,cum ți-am spus,ungurul era simpatic, cumsecade,îți aducea de toate ,dacă n-avea ceva,se făcea luntre și punte și tot îți aducea.

  În prima zi ,am vizitat castelul. Mai fusesem odată,când eram copil ,dar atunci nu eram atent prea mult la explicații ,eram atent la Ilenuța ,colega mea de clasă fiindcă avea codițe împletite și era năstrușnic de zglobie. Acum ca adult,eram curios să aflu de ce naiba i se spune castelul lui Dracula . Totul este desigur,o mare fantezie și pleacă de la un film făcut demult de un regizor englez „ Contele Dracula ” ,in care este vorba de un domnitor transilvănean ,Vlad Dracul care sălășluia într-un castel și era un vampir înfricoșător care sugea sângele oricui îi trecea pragul. Lumea l-a asociat repede cu Vlad Țepeș fiindcă și-astuia îi plăcea să verse sânge ,ți-i trăgea pe toți în țeapă. Autoritățile române nu au infirmat povestea,ba, dimpotrivă au alimentat-o ,căci dădea bine la turiști,mai aleși străini. Din cauza asta CNN a inclus castelul în primele zece castele medievale de vizitat. Am ținut minte că începerea construcției lui a început pe la 1300 din ordinul Lui Ludovic de Anjou,dar era doar un fort de lemn pe vremea aia. Abia prin 1377 ,regele Sigismund al Ungariei a ordonat construcția din piatră . Poziția era foarte bună pentru o cetate fortificată, iar el intenționa să mute vama de la Rucăr la Bran. Apoi castelul a fost cedat comitatului secuilor iar în 1920 ,ca urmare a contribuției aduse la Marea Unire,statul român a considerat să-l doneze reginei Maria. Pe vremea aceea a fost el mai înfloritor. Dar cum nimeni nu e veșnic,regina a murit și l-a lăsat prin testament fiicei sale favorite ,principesa Ileana. In 1948 a venit naționalizarea,familia regală a fost alungată din țară și castelul a intrat în patrimoniul cultural și a fost făcut muzeu. Și știi ce se întâmplă cu toate clădirile intrate în posesia statului. Ajung în scurt timp niște ruine. Ceaușescu l-a mai consolidat cât de cât,era un muzeu destul de vizitat,erau camerele regale cu mobilierul de pe vremea reginei Maria și a regelui Ferdinand,sală de arme,de mese, un lift pe care cobora regina în grădină...Te aducea destul de repede în vremurile de demult. La câțva ani după revoluție, castelul a fost revendicat de moștenitorii principesei Ileana și în 2006 a fost retrocedat definitiv.A rămas în continuare tot muzeu numai că nu prea mai ai ce vizita. Mobilierul,armele și piesele importante au fost mutate de Ministerul Culturii în altă parte așa că dai banii cam degeaba.

   Sincer ,îmi place să ascult povestea castelului ,numai că eu o cunosc deja și ne apropiem vertiginos de Câmpulung. Și n-am aflat încă ce s-a întâmplat cu consoarta dumisale.

- Istoria este întotdeauna fascinantă,dar tot nu mi-ai spus ce anume te face să crezi că ea ar fi la Bran.

- Păi stai să vezi . Seara ,ungurul a organizat un foc de tabără. Nu eram singurii din pensiune,mai erau unii din Oradea,alții din București, o mamă cu o fiică din Germania. In total cam douăzeci de inși. Și sigur,ne-am dat la povești. Ce poți să faci la un pahar de vin și-o porție de berbecuț  învârtit la foc mărunt ?  Patronul a adus până la urmă discuția la subiectul care-l pasiona.

- Oi pus numele la pensiune „ Cupidon ” fiindke eu cred în dragoste. Oi fost căsătorit  odată cu Eniko și altă dată cu Anuska ,dar ele nu erau ce vreu eu să găsesc. Perekea me ! Am și copii cu ele,două fete,două băeți ,ei stau cu ele și pe la mine trec mai rar. Dacă nu mai est dragoste, nu are rost. Pentru ce să stai cu cineva dacă nu iubești la ea ? Pentru lucruri ? Fericirea sufletului e foarte important ,nu bani sau lucru....

- Așa este,ai perfectă dreptate ! sare nevastă-mea de lângă mine. Dintre toate muierile de-acolo,tocmai ea s-a găsit să-i dea dreptate.

- Poate că și celelate îi dădeau ,dar din anume motiv au preferat să tacă. Poate soții de lângă ele ,mai geloși...

- Nu știu ce să zic,mai degrabă ăsta aruncase vorbele astea să vadă cine-i pică în plasă. Și nevastă-mea a picat fleașcă ! I-a aruncat săgeata lui Cupidon și-a nimerit-o în plin.

  Pe urmă discuția a alunecat ușor spre politică,mie nu-mi plăcea subiectul,dar măcar nu m-afecta în mod direct.

  A doua zi am plecat amândoi să descoperim frumusețile comunei. Am urcat încet spre munte,ea era ca și mine o mare admiratoare a spectacolului oferit gratis de natură. Numai că-n ziua asta s-a dat instantaneu lovită.

- Nu pot să mai urc ,mă doare tare un picior,mă întorc la pensiune . Du-te tu,te rog,o să vin și eu mâine poate,dacă mă lasă durerea.

  În sfârșit,n-am zis nimic atunci. Așa o fi ! Numai că durerea ,ca orice durere,nu te lasă într-o zi ! Și-n următoarele a fost la fel,o apuca subit o crampă de picior și se ducea s-o vindece la pensiune. Într-o seară,n-am mai răbdat :

- Ia spune ,Corneluțo tată,ți-o pui cu ungurașul ?

 Știi ce mi-a răspuns ?

- Ce,că sunt foarte curios !

- La tine totul se rezumă doar la „pus ” ! Dacă o pui ,totul este perfect ,nimic nu mai contează ! Ai auzit vreodată de suflete pereche ?

Am rămas perplex.

- Adică ce spui Corneluțo tată,că Ianoș ăsta e sufletul tău pereche ? Păi n-ai găsit și tu unul de-al nostru, să mă-nțeleg cu el pe românește ? Eu nu știu fato de suflete pereche,eu știu că am rate la bancă ce trebuiesc plătite,n-am timp de fluturi în stomac și alte nebunii . Eu sunt mai la concret ! Ar fi mai bine să-ți revii că ai trecut demult de douăzeci de ani.Ești femeie matură ,ce naiba !

   Cumva,am pus-o un pic pe gânduri. S-o fi gândit că dragostea,oricum e trecătoare.

- Bine Marian,cred că ai dreptate . Mâine ne întoarcem acasă . Mă duc jos să-i spun patronului !

   Puteam să-i spun și eu patronului ,dar am considerat că e mai bine să îi spună ea. Aveau desigur,ceva de lămurit ! Pe mine,după atâta umblat pe munți hai-hui,m-a luat somnul cam după cinci minute. M-am trezit peste vreo două ore și ea era lângă mine în pat. Nu știu exact când a venit.

   Am crezut că odată ajunși acasă,lucrurile o să reintre în normal,dar de unde frate ? Se ascundea de mine când vorbea la telefon,a schimbat chiar și parola de la mail. Numai că într-o seară a lut-o somnul mai devreme și  a uitat mailul deschis. Iar pe mine m-au luat durerile de cap de ce-am citit. Dragoste,nebunii,de-abia așteaptă să se revadă, ca și-a dat seama imediat că el e sufletul lui pereche și alte chestii din astea siropoase. Apoi i-am furat parola ca să citesc în continuare. Exact ca Ciocă cu Elodia  ! Nu i-am zis nimic ,am vrut să văd cât o ține ea cu dragostea asta și unde anume vrea să ajungă.

- Ce pot să-ți spun,dragostea are puține legături cu rațiunea . Poate că nu vrea să ajungă undeva anume ,acum e fericită și nu se mai gândește la ce va urma. Trăiește iubirea și atât. Ai spus că nu ești egoist !

- Adică trebuie s-o las să-și facă de cap cu bozgorul în continuare ? Păi n-are decât ,dar măcar să-mi spună și ...la revedere !

- Îți găsești și dumneata sufletul pereche și s-a rezolvat.

Asta cu  „sufletul pereche ” îl irită vizibil ,fiindcă imediat îmi dă replica :

- Ce suflet pereche ? La mine sufletul pereche e orice femeie care-și desface picioarele ! Nu contează ,grasă,slabă, înaltă,scundă. Vie să fie !

- Sigur,important e să ai cu cine-o „pune” ! Cam subțire filosofia de viață ! Doar instincte primare și în rest nimic !

- Hai să-ți spun ceva ,că văd că ai rămas cu o impresie greșită. Mă consideri probabil doar un animal neevoluat la trăirile omenești. Nu e așa. Eu am iubit odată foarte mult pe cineva. Dar am aflat că o iubire mare  se termină cu o durere și mai mare. Mi-au trebuit ani ca să-mi revin.  Și când mi-am revenit,mi-am jurat să nu mă mai îndrăgostesc vreodată. La nevastă-mea, mi-a plăcut felul ei de-a fi,avea grijă de mine,iubește animalele,nu e indiferentă la suferințele lumești. Cînd se prezintă câte un caz social pe la televizor ,e prima care donează. Are suflet bun ,nu pot să spun că o iubesc ,dar țin destul de mult la ea.

- Și totuși ea vrea un pic mai mult de-atât . Poate că ar fi bine să n-o cauți. O să revină ea singură dacă va dori.

- Așa ar trebui,dar m-am cam învățat cu ea. Și-apoi ,dacă i s-a întâmplat ceva ? N-a mai venit de ieri. Mă duc la Bran ,o găsesc,vorbim și face cum vrea ea. Dar să știu că este bine.

- Da,ai dreptate,nu ești deloc un animal. Ești chiar un om superior. Majoritatea s-ar duce acolo să facă scandal ,să se ia la bătaie cu concubinul și să-i rupă și ei gâtul. Dar dumneata n-ai face așa ceva ,înseamnă că ești un om bun și vrei să vezi că-i este bine.

- Păi vrei să pun paie pe focul care arde mocnit între români și unguri ? Eu sunt pentru dialog. Dacă acolo îi este bine să rămână cu el. Alta ! După femei și după autobuz eu nu mai alerg demult . Întotdeauna l-aștept pe următorul !

   Vrea să se dea cocoș ,dar ochii îi trădează trăirile interioare. Corneluța nu-i e total indiferentă. Nu-i chiar atât de simplu să renunți instantaneu la cineva cu care ai împărțit și bucuriile și supărările. Din gură poți să spui orice.

- Nu vrei să vii cu mine să o căutăm?

 Întrebarea îmi confirmă că are nevoie de mult suport moral . Nu vrea să fie singur atunci când va primi răspunsul negativ.

- Din păcate,trebuie să ajung la servici . Și-așa sunt cam în întârziere.

   Nu insistă ,dar simt că și-ar dori să nu facă treaba asta singur. Mă-nduioșez și scot mobilul.

- Șefu ,am o problemă care suportă absolut orice,dar sigur nu suportă amânare !

- Hai lasă-mă,unde te doare ? se-aude de cealaltă parte vocea omului care mereu e pus pe șotii.Dar care întotdeauna te-nțelege. Șef ca al meu să aibe toți.

- Nu în locul pe care-l bănuiești. Un prieten bun are o problemă și trebuie să-l ajut.

- Să-mi faci într-o zi o listă cu toți prietenii tăi. Să nu cumva să le moară mama de mai multe ori.

- Se face șefu,mâine dimineață o ai pe birou.

- Bine,atunci te-aștept mâine !

- Vin negreșit !

  Care va să zică ,am rezolvat. Nu știu de ce vreau totuși să mă duc cu el,până la urmă e o problemă ce-i privește pe ei doi , dar dacă te mănâncă ,întotdeauna trebuie să te scarpini.Și cu cât te scarpini mai tare,te mănâncă și mai tare......               

 Pornim și într-un sfert de oră luăm culoarul Rucăr-Bran la cauciuc. Natura chiar a fost darnică cu noi iar noi i-am mulțumit aruncâdu-i în față gunoaie și mizerii.

    Serpentine și hăuri adânci cărora nu li se vede fundul, stânci semețe crescute infinit la marginea șoselei...În stânga ,munții Făgăraș,își ascut vârfurile direct în nori,privind de sus la Bucegi ,munții din dreapta ,ale căror culmi au rămas un pic  mai mici.

- Știi cum e o căsnicie ? îmi întrerupe Marian eterna contemplare.

- Cum ?

- Căsnicia e ca un dans popular. Întâi e „sârbă” ,adică tropoteală mare, încet,încet ,te liniștești la „horă”  și poți ajunge în final, chiar și la o „ bătută”. Iar ele trec direct la  „brașoveanca ”. Asta se joacă câte doi și tu nu ești niciunul dintre parteneri.

  Cred că a meditat adânc până a scos-o pe-asta. Sau poate că experiența vieții te face întotdeauna filozof. Aș avea ceva de comentat ,dar curbele în loc îmi țin pentru moment cuvintele în gură și ochii la parbriz. Ne mai vedem de peisaj încă o oră încheiată. Nici el nu mai vorbește. Stă cu privirea piedută  undeva spre amintirile plăcute din timpurile în care Corneluța era numai a lui. Iar el era al tuturor...

  În sfârșit ,ajungem și la Bran. În otomană, Bran înseamnă „poartă” , dar cred că n-are nicio legătură. În față, cocoțat pe o colină, Castelul lui Dracula ne amintește de măreția unor timpuri de demult. Pare cu mult mai scorojit decât ultima oară când am trecut pe-aici. Timpul lasă întotdeauna riduri pe care deseori le poți acoperi cu-un fond de ten. Aici nu e suficient nici fondul de rulment.

- Încotro o luăm ? îl întreb ,încercând să îi aduc aminte că am venit aici c-un scop precis. Să îi găsim consoarta !

- Prima la dreapta,urcăm spre munte.

  De fapt și prima la stânga urcă tot spre munte , comuna locuind într-o depresiune,cu mult mai mică decât cea a Brașovului. Facem la dreapta și urcăm. Pensiuni colorate, răsărite prin pădure ca ciupercile după ploaie, întregesc imaginea unui peisaj de basm. Pensiunea Cupidon e ultima ,ascunsă în pădurice,departe de hărmălaia și aglomerația din centru. Copilașul înaripat ,cu arcul în mână ,zâmbește complice dintr-un panou publicitar ,bătut în cuie la etaj.Toți pereții sunt roșu aprins de dragostea pe care bebelușul cu aripi de înger  încearcă să o împrăștie aruncând săgeți direct în inimile turiștilor. Una dintre ele a nimerit-o în plin pe Corneluța.

  Curtea e foarte mare,sunt două foișoare învelite în viță de vie ,un teren de tenis și mai în spate,o piscină.Nu e chiar pentru toate buzunarele. Sezonul s-a cam încheiat, așa că totul pare acum pustiu.

- Eu o să te-aștept aici, îi spun așezându-mă la una din mesele foișorului mai apropiat.

  Nu văd foarte bine ușa de la intrarea în pensiune,dar cred că e mai bine să nu mă afișez. Însă pot auzi  ce se vorbește și pot interveni la un conflict major.  Ca și  fregatele americane postate acum în Marea Neagră. 

- E foarte bine,îmi confirmă ,urcând hotărât treptele de intrare.

  Apoi își drege glasul ca un bariton grav ce este gata să intre-n partitură.

- Domnul Szabo !  Domnul Szabo !

  Nu așteptăm prea mult  și ușa se deschide.

-  Aah .... domnul Marian ! se-aude vocea bărbătească a inamicului patron.

   Mă simt stingher printre atâția domni . Noroc că stau mai rezervat. Nu-l văd chiar foarte bine din cauza frunzelor  late de la vie ,dar parcă e cam chelios. Parcă și nasul e destul de mare. Adică puncte forte are...

- V-o fost dor de locurile nostre ?!

- Nu chiar,am venit după Cornelia !

- Cornelia ? De ce crezi că e aici ?

   Îmi pare rău că nu-i văd mutra în întregime ,cam rar am mai ajuns la teatru. Iar ungurul  oferă spectacol gratuit.

- De ce cred ? !  Păi uite de ce cred !

   Și după foșnet îmi dau seama că îi întinde scrisorile de-amor ,furate probabil de pe mail.

- Ce ai de zis despre astea ? atacă Marian împins de la spate de orgoliu și de dovezi incontestabile.

- Ce să zic ?  Cornelia iubește la mine....

- Așa ! Și tu....iubești la ea ? 

  Acum e-acum ! Vezi ce răspunzi că omu-i supărat. Și omul supărat gândește diferit de omul calm și cumpătat.

- La mine vin femei și singure și separate, dar și căsătorite. Eu ofer la ele ce nu au, ori nu ofer  bărbații lor la ele. Nu i-ai dat dragoste și eu i-am dat. Dacă dădeai, nu căutai pe ea la mine....

  Punct ochit,punct lovit. Lovit în plin pe Marian care și-a cam pierdut cuvintele de-asalt.

- Spune-i doar să iasă puțin ,vreau să vorbesc cu ea.

- Nu e aici !

- Cum  nu e aici ?! Și vrei să cred așa ceva ?

- Faci mincinos la mine ? se-nfurie inopinant patronul . Noi ungurii corecți ,voi români porci mincinoși !

  Și imediat trântește cu putere ușa, iar Cupidon de la etaj se răsucește amenințător cu arcul către românul rămas cu buzele umflate.

- Zice că nu e aici ,îmi spune așezându-se cu greutate lângă mine.

- Păi poate că nu e ,nu văd de ce-ar minți.

- Și atunci,unde naiba e ?

- Eu zic să nu te-ngrijorezi,o să apară ea . O fi stând  undeva ascunsă ca să reflecteze.

- Așa o fi... Hai să plecăm ! îmi spune hotărât .

  Dacă nu e aici, mai are o mică șansă. Și-ntotdeauna ceva mic înseamnă mult mai mult decât nimic.

 Rugăm Loganul să facă calea-ntoarsă și ne-ndreptăm din nou spre serpentine.

- Iartă-mă că îți spun ,dar cred că ungurul are dreptate. Femeile sunt cam diferite de noi ,bărbații. Noi vrem să facem sex, iar ele vor să facă dragoste. E o mare diferență !  Din cauza asta sunt atât de multe prostituate la șosea. Au căutare ! Iar gigolo....mai puținei !

Pe noi ne interesează rezultatul final și pe ele felul cum ajungi la rezultat. Vor să fie mereu în centrul atenției și dacă nu le-o acorzi în întregime ,găsesc pe altul mai  „ atent ”.

  Dacă le-am oferi ce își doresc ,toți „ungurii ” ar fi inexistenți.

 Nu comentează nimic la ce i-am spus ,dar și tăcerea reprezintă un răspuns. Și-n cazul ăsta, îl simt afirmativ.

- Important e s-o găsesc. Am învățat lecția ,o să știu de-aici înainte cum să mă comport,dă glas în cele din urmă trăirilor interioare.

- O s-o găsim,nu-ți face griji.

 Tăcem prelung fiindcă în față ne-asteaptă o curbă foarte strânsă și e nevoie de atenție sporită. Luăm curba încet ,pe lateral ,făcându-i loc și automobilului albastru care venea din sens opus.

- Uite-o ! Ea e ! răcnește disperat . E Cornelia ! Întoarce și du-te după ea !

- Cum naiba să întorc în curba asta ,vrei să facem accident ?

- Nu facem niciun accident ,nu e așa aglomerat !

  Vezi cum te-mpinge Necuratul ? Te-mpinge la gesturi absolut necugetate ! Întorc, rugându-mă să nu se-ntâmple absolut nimic. Dar dacă asculți de Necuratul, te-ai depărtat de Dumnezeu. Un tir imens îmi apare de nicăieri direct  în față și din instinct trag dreapta de volan,uitând că-n dreapta e doar un gol fără sfărșit. Plutim instantaneu prin aer și după câteva secunde aterizăm forțat în panta înclinată ce ne conduce automat spre iadul nedorit. Aterizarea ne provoacă daune,parbrizul crapă în mii de locuri,ne izbim cu capul de capotă,simt sângele șiroaie ce-mi curge pe obraz,dar nu e cazul să abandonăm. Avem noroc că sunt copaci. Încerc să mă opresc într-unul ,dar nici volanul nu  mă mai ascultă. Și cursa nebună către minus infinit continuă și pare că nu se mai sfârșeste.Însă la mine, ceasul sună întotdeauna numai dimineața și până la urmă ne oprim. De fapt ne pocnim cu zgomot infernal de un brad mare și bătrân. Airbagurile ni se aruncă drept în piept și nu ne lasă să scoatem capul pe fereastră. Dar simt o usturime la genunchi. 

    Corneluțo  tată ,dragostea ta ne-a cam adus de râpă !

 Ne revenim din șoc după secunde bune.

- Îmi pare rău, se tânguie cu vocea sugrumată.

- Probabil că așa a fost să fie ! Sau poate că Dracula ăsta,care tot bântuie pe-aici ,a ținut morțiș să ne arate că suntem buni la teorie ,dar practica ne cam omoară. Și tu ți-ai contrazis principiile,ai spus că nu alergi după femei și nici după autobuz . Să vezi ce-o să alergi acum,și-n special după autobuz !

- Dacă și pot ,se tânguie în continuare. Nu pot să-mi mișc piciorul.

Mă uit atent și îmi dau seama că situația e complicată. Bradul a intrat mai mult spre partea lui și caroseria i-a astupat picioarele.

- Stai liniștit,sunăm după ajutor. Scot telefonul de la cingătoare,dar a crăpat și el ca și parbrizul, în multe bucățele. De la airbag probabil. Lucrurile sunt adesea,foarte trecătoare....

- Telefonul tău merge ?

  Se vede că e în suferință. Nu se vaită ,însă  e aproape leșinat. Își găsește telefonul în buzunarul de la piept,dar  și el a trecut spre neființă. Și tot de la airbag.

- Trebuie să mă duc după ajutoare. Nu-ți face griji,o să mă-ntorc destul de repede.

 Nici eu nu sunt prea teafăr,genunchii mă ustură îngrozitor,mai mult mă târăsc ,dar sunt cu mult mai bine decât el. Nu suntem foarte departe de locul din care-am decolat ,cel mult două sute de metri, în condiții normale îi faci într-un minut. Dar în condiții anormale,îți ia o vesnicie. Mare noroc am avut cu brazii ăștia , dacă nu erau,nici noi n-am mai fi fost ! Ajung în sfârșit aproape de șosea,numai că ea mă cam privește de la înălțime. Cel puțin șase metri de perete vertical ! Am avut întotdeauna respect și admirație  pentru alpiniști,ca dealtfel pentru toți cei care fac lucruri ieșite din comun. Poate din cauză că sunt un simplu om comun...... E imposibil să mă cațăr. Cineva mi-a spus odată că imposibilul nu există,există doar oameni limitați, dar dacă calculezi o limită din zero,o să rămâi surprins. Oricum ai calcula,îți dă la fel de  zero !

Se-aude un camion.

- Ajutoor ! Ajutoor !

 Voce-am avut întotdeauna. Doar am cântat la Song ! Mai trebuie însă, să ai   ascultători. Iar ascultătorii ,ascultă probabil o melodie mai plăcută de la radio. S-a dus și camionul ! E clar ,de la o vârstă încolo, nu mai ai căutare și nici succesul așteptat. Trebuie să iei viața direct în piept. Și dacă nu poți să iei viața,măcar să iei peretele ! M-agăț încet,încet de buruienile  crescute liber și nestingherite. Nu sunt deloc prietenoase,simt mâinile înroșite ,genunchii mă ustură îngrozitor, dar dacă vrei să ai succes e musai să te lupți. Aștepți degeaba para mălăiață ! Dracula nu e atât de supărat pe mine, căci până la urmă reușesc și sunt la marginea șoselei. Trebuia să-mi fac o poză ca să mă cred și mâine c-am fost în stare de așa ceva.

  O iau șontâc,șontâc spre Bran cu gândul împăcat c-o să rezolv. Doar Marian să mai reziste.... O mașină albastră vine în goană către mine . Fac semne disperate și mă avânt spre mijlocul șoselei. O frână bruscă ,o ușă trântită cu zgomot  și o femeie blondă,cam pusă pe scandal .

- Ești nebun,mergi pe mijlocul șoselei ?

 Îmi dau seama că e aceeași mașină pentru care a trebuit să-ntorc forțat de bărbatul care suferă acum ,undeva într-o prăpastie.Și ea e nimeni alta,decât Corneluța. Nu e tocmai frumoasă,dar nu e nici urâtă. Aș zice că-i plăcută . Însă n-am timp prea mult de observații.

- Nu sunt nebun, sunt disperat. Nu pot să-l scot pe Marian din mașină.

- Ce tot bâigui omule,că nu-nțeleg !

- L-am luat la ocazie și am avut un accident .

- Pe Marian al meu ?!

  Dacă e tot al ei ,înseamnă că-i de  bine.

- Da....Sunați la 112 !

- Unde e ? Du-mă mai repede acolo !

  Nu am crezut că disperarea înseamnă câteodată și-un lucru foarte bun. Își face griji,nu joacă teatru , deci Marian încă mai e în scena vieții dumneaei.

  Deschid ochii și văd prin ceață furtunele de plastic prin care îmi curg în vene, întăritoare pentru viață. Încerc să mă ridic ,dar nu mă simt  în stare. Mă ia cu amețeli...Încerc să răscolesc prin memorie cum am ajuns aici,între pereții albi ai acestui spital multisecular. Atât de vechi îmi pare. Mi se succed cu repeziciune frânturi de vise, mașina salvării, salvamontiști alunecând rapid în pantă, Marian urcat pe targă în mașină... Și cam atât ! Dar , poate n-au fost vise !

- Te-ai trezit ?

 Întorc capul și-l zăresc cu piciorul stâng bandajat în întregime, suspendat în aer .

- Unde suntem ?

- În Brașov,la urgențe. Am fost operați,tu la cap ,eu la picior.

- Unde nu-i cap ,e vai și-amar pentru picioare ! Bine că ne-au rezolvat !

  Ușa se deschide și Corneluța înaintează hotărâtă spre patul dumnealui. Doar nu era să-nainteze spre al meu ! Și totuși, mă bagă și pe mine în discuție :

- V-am adus pateuri calde ! Vă rog să ne iertați că v-am produs atâtea neplăceri ! O să vedem cum vă despăgubim.

- A fost doar viața...Nu cred că trebuie să vă îngrijorați,am asigurare medicală și chiar mă întrebam la ce s-o folosesc. Iar pentru mașină, am CASCO. Mi-o da măcar de un Trabant.

- Oricum ,vă mulțumim . Dacă nu veneați după ajutor ,poate că Marian nu mai era...

  Un gând malițios îmi tot străfulgeră prin minte : „ Păi poate te-ncurca, scăpai de el și uite așa, luai Ardealul ! ” E clar că sunt beteag la cap,nu pare deloc  genul care-și dorește moartea unui om.

- Să-mi dați numărul de telefon al soției să o anunț ,că poate e îngrijorată.  

- Cu siguranță este...

 Îi spun numărul și-o rog să-i spună că sunt bine. Îl memorează și-apoi se-ntoarce către soț :

- Scumpule, astăzi mă duc acasă că am ceva de rezolvat iar mâine vin din nou . Nu-ți face griji ,totul o să fie foarte bine.

  Îl îmbrățișează tandru și nu e doar de ochii lumii. Apoi iese și eu îmi mut privirea întrebătoare către bărbatul cu inima împăcată. La fel ca și orgoliul.

- Cred că vrei să știi ce s-ă întâmplat ....

- Păi mai întrebi ? Măcar să știu de ce mă doare capul.

- În noaptea când n-a venit acasă ,a fost la maică-sa . Nu mi-a răspuns la telefon fiindcă a vrut să ia decizia corectă. A luat-o ,l-a sunat pe ungur și i-a spus că vrea să înceteze cu scrisorile,bărbatul ei nu merită așa ceva. Înainte să plec la Bran,eu i-am lăsat bilet că plec în căutarea ei. Și o s-o caut toată viața. I-am spus că-ncep cu căutarea în locul din care a început totul.

- Deci după tine a venit la Bran ?!

- Da,și să-i spună lui Ianoș în față că s-a terminat.

- Atunci,s-a rezolvat .

- Din păcate cu daune multiple....

 Nu mai adaug comentarii. Așa a fost să fie,măcar și-au dat seama că nu pot unul fără altul și asta-i cel mai important.

 Ușa se deschide din nou, făcându-i loc unei asistente frumoase , cu părul negru revărsat pe spate. Nu știu ce meserie știe ,dar simpla ei prezență te vindecă la rană. Ne pune la fiecare-n cutiuță  câte o pastiluță  ,probabil de calmare.

- Dacă simțiți dureri,apăsați pe butonul roșu și o să vin cât ai clipi .

    Privirea senină de albastru i se rotește toată prin spatele rimelului ,dar  nu mai așteaptă să-i spunem ce ne doare și face calea întoarsă pe unde a venit. Iar nouă ni s-a dilatat pupila din cauza mișcărilor  unduitoare și incredibil de provocatoare.

- Ai văzut ce bunăciune ? mă întreabă Marian după secunde de contemplare infinite.

Pe-asta aș lăsa-o cu siguranță să-mi facă câte injecții vrea . Și nici n-aș sta cu spatele ca să n-o tratez cu fundul, aș sta numai cu fața !

   Mă uit la el și-mi vine să zâmbesc. Ieri se jelea de Corneluța ,dar dac-a constatat că e în continuare a lui ,se dă din nou la  „bunăciuni ” .

  Așa suntem noi ăștia,bărbații primitivi,când ne e foarte bine ,uităm rapid din ce motive ne-a fost rău. Și nici măcar Dracula, nu e în stare să ne schimbe !

                                                                                                                 Dan Gheorghilaș